RTNR 2026: Iubitul meu dușman

În Iubitul meu dușman, Gianina Cărbunariu plasează acțiunea într-o reuniune de familie din ajunul Crăciunului, într-o casă de vacanță din România. Membrii unei familii și câțiva prieteni apropiați se întâlnesc pentru a petrece sărbătorile și a pregăti botezul unui copil. Discuțiile aparent obișnuite despre viața de zi cu zi alunecă treptat în dispute despre Revoluția din 1989, comunism, conspirații politice și identitate națională. Pe măsură ce tensiunile cresc, realitatea cotidiană este invadată de fantomele trecutului, apar în scenă Elena Ceaușescu, Anna Bathory, Jean Pârvulesco. Personajele se confruntă cu propriile prejudecăți, nostalgii și teorii contradictorii despre istorie și prezent. Piesa explorează modul în care trecutul continuă să bântuie prezentul și felul în care conflictele ideologice se mută, subtil, în intimitatea sufrageriilor, în conversațiile dintre cei apropiați.

Pornind de la cercetări realizate în România și Slovacia, spectacolul Iubitul meu dușman își propune să investigheze mecanismele dezinformării și ale polarizării sociale, lansând întrebarea dacă, într-o lume marcată de conflicte și propagandă, mai este posibil să găsim o poveste comună care să ne apropie, nu să ne dezbine.

Geanina CĂRBUNARIU: „Temele pe care le-am explorat în Iubitul meu dușman sunt recurente în spectacolele la care am lucrat în ultimii zece ani: invadarea spațiului public de către discursuri care dezbină, neîncrederea tot mai mare, chiar ruptura dintre diferite clase sociale, nevoia de a cerceta și de a înțelege în prezent consecințele unor evenimente din trecutul recent românesc și european, rolul artei în acest context tot mai complicat politic, dificultatea de a imagina împreună, ca societate, un viitor. Ce este nou este plasarea disputelor într-un „tablou de familie”, care adună perspective diverse, fiecare dintre ele reclamând propriul adevăr, cu diferite argumente ce țin de experiența personală, de rolul „primit” în societate după 1989, dar și de capacitatea de a căuta și de a filtra informațiile contradictorii generate în online în ultimii ani.

De multe ori, pentru spectacolele la care lucrez fac documentare prin interviuri sau cercetare în arhive, colaborez cu sociologi, istorici și antropologi, mă inspir din investigații jurnalistice. Într-un moment în care mulți dintre noi vor să audă povești simple, în care să creadă fără a dedica prea mult timp cercetării, a chestiona realitatea și felul în care ea este falsificată a devenit un act de eroism. Iar în contextul în care opiniile cele mai vocale se doresc a fi și cele mai corecte, deținătoare ale adevărurilor absolute, devine din ce în ce mai dificil să percepem cine sunt impostorii și care sunt agendele lor. Peste tot în lume, jurnaliștii care încearcă să își facă meseria și să informeze corect sunt, tot mai des, ținta atacurilor, a intimidărilor, a cenzurii. Situația lor reflectă, de fapt, situația de asediu în care se află democrația. Mi-am dorit să cercetez o parte din mecanismele prin care s-a creat și se creează această nouă lume.

Scenariul exista în bună parte înainte de începerea repetițiilor, l-am montat într-o primă versiune la Teatrul Național din Slovacia, în 2025, după o documentare de aproape un an în cele două țări. Ajunsă la Craiova, împreună cu echipa artistică a Teatrului Național „Marin Sorescu”, am continuat reflecția asupra realităților care se desfășoară sub ochii noștri, nu doar în România, ci peste tot în lume. Am încercat să prelucrăm experiența noastră comună într-un spectacol care să lanseze întrebări publicului contemporan, în speranța că un dialog între noi, toți cei care împărțim scena socială, este încă posibil. De altfel, spațiul scenic imaginat de scenograful Adrian Ganea este, în același timp, o piață publică, o sufragerie a unei familii și, uneori, chiar o sală de teatru.

Sunt foarte recunoscătoare Teatrului Național din Craiova că mi-a oferit oportunitatea de a crea acest spectacol în România, pentru spectatorii săi, într-un moment în care, pentru mine ca artistă, a gândi, a râde, a ne emoționa, a pune întrebări împreună sunt gesturi simple, însă cu o imensă valoare regeneratoare.”