CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

Descriere

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR
Spectacol de poezie pe versuri de Dante, Petrarca, Michelangello, Ronsard, Shakespeare, Eminescu 
TN Marin Sorescu, Craiova și Teatrul Nottara, București
Spectacol recital de poezie cu actorul EMIL BOROGHINĂ, Societar de Onoare al Teatrului Naţional Craiova.

Coordonator artistic: Alina Hiristea
Coordonator literar: Nicolae Coande
Editare video: Ciprian Duică
Poetic / 1 h 15 min / Pauză: Nu
TNME, Sala Studio

Cântarea Cântărilor ocupă un loc special în cadrul Programului Teatrul Poesis, fondat de actorul Emil Boroghină, Societar de Onoare al Teatrului Național Craiova, inițiat de Teatrul Național ”Marin Sorescu” Craiova și Teatrul Nottara București, program, distins cu Premiul Special la Gala Premiilor UNITER pentru anul 2020.
Având drept moto versul „Mai tare decât moartea e iubirea”, inspirat din marea poezie de dragoste a lumii, spectacolul este dedicat iubirii, cuprinzând în prima parte celebrul poem biblic al dragostei dintre Solomon și Sulamita considerat unul dintre cele mai frumoase poeme ale umanității, iar în a doua parte câteva din nemuritoarele sonete semnate de Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Michelangello Buonarroti, Pierre de Ronsard, William Shakespeare și Mihai Eminescu.

În studiul său dedicat poemului biblic, Zoe Dumitrescu-Bușulenga scria: „În gravul, austerul peisaj al cărților canonice din Vechiul Testament, străbătut îndeobște de figuri venerabile, pioase, răsare privirilor uimite ale neavizaților, ca o întrebare mereu deschisă, superba, rara floare a Cântării cântărilor (Șir hașirim). Grațioasa poveste de iubire dintre regele Solomon și Sulamita, oacheșa păstoriță, este una dintre cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrând, în vechea ei structură toată prospețimea și spontaneitatea mișcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd și se regăsesc, după înaltele legi nescrise ale dragostei. Ca în marea poezie a lumii, aici nu mai e vorba de simple figuri de retorică, ci de simboluri care revelă adâncimile arhetipale, unice, esențiale, ale iubirii”, iar despre Sonete, că ”relevă, ca pagină de lirică excepțională, rezultatele cufundării în lumea amintirii, exprimate în valori muzicale și incantatorii de o calitate sugestivă unică”.

Recitalul a fost prezentat în România, pe scenele Teatrului Național Craiova și Teatrului Nottara București, dar și la Bruxelles, la invitația Casei de cultură belgo-române, și la Tel Aviv, pe scena Teatrul Karov din Capitala Israelului.”

George Banu, eseist și profesor universitar la Sorbonne Nouvelle, Paris, despre Emil Boroghină:
„Emil Boroghină, coleg de generație cu Ion Caramitru, în ultimii ani, a conceput și realizat montaje tematice legate de un eveniment, de o sărbătoare. El însuși o mărturisește: aceste recitaluri i-au permis să revină pe scenă și să-și manifeste sensibilitatea ce îi e proprie, să-și manifeste emoția pudică la pronunțarea versurilor atent alese, să se bucure de efectul suscitat printre spectatorii ce-l ascultă concentrați. La Emil Boroghină ceea ce captivează e o sonoritate de violoncel, căci el se exprimă prudent, fără contrastele cultivate de Caramitru: în spatele versurilor identificăm discreția subtil modulată a unui interpret ce se expune în toată umanitatea sa! Recitalul e și o radiografie afectivă.” (George Banu – Versuri, personaje și actori singuratici, Revista Viața Românescă, 11-12/2019)

Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri – și, așa, privind cerul, și nu mizeria noroiului, îmbătrânind încet-încet, sfârșim prin a îmbătrâni. Grație acordului cu ce e deasupra, cu ce ne depășește și ameliorează, trecerea timpului e împăcare de sine. E ce a făcut Emil Boroghină, care a împlinit optzeci de ani. El și-a plasat viața sub semnul dăruirii și al împlinirii. Pe de o parte, Shakespeare i-a fost însoțitor, iar, apoi, și-a găsit sprijin în cărțile rare ce fondează o lume și transmit o înțelepciune. De aceea, îmbătrânirea îi e senină și umană. Totodată, de la Ovidiu la Eminescu, el a transformat versurile lumii în aliat tardiv! Singur printre poeți! Grație acestor iubiri nestinse, Emil se bucură de acordul cu vârsta ce nu l-a deteriorat, ci, dimpotrivă, l-a înseninat. El nu a trădat, ci a apărat!

Dar, în asemenea momente, să nu ne gândim doar la animatorul unui teatru, al unui festival, la pasionatul de Shakespeare și de Biblia care l-a hrănit, ci și la familia lui, care i-a fost aproape. Și ei, Emil îi datorează liniștea care emană din el la optzeci de ani. Liniște ce nu e resemnare, ci împlinire a unor pasiuni și azi încă vii, ele îl agită și animă! Ele îl constituie și îi asigură împăciuirea cu timpul ce, dincolo de el, sper să rămână cât mai contagioasă în jurul său!